Se pare că revista online Queerty are un model din România într-un pictorialul din luna August. Mișto 
De asemenea, mai văd încă un hottie mioritic pe acolo.
Această știre este pe cât de neașteaptată, pe atât de extraordinară. Președintele Albaniei (!) și-a anunțat decizia de a promova o inițiativă legislativă pentru a legaliza căsătoriile între persoanele de același sex în țară.
La fel ca România și Bulgaria, dar poate chiar și mai puțin, Albania nu iese în evidență prin multe lucruri în Europa. Imaginea ei este în parte de țărișoară adormită la Mediterana, în parte centru European al crimei organizate și al traficului de tot felul (de arme, droguri, organe, chiar și persoane). Cu asemenea reputație nu te aștepți ca țara să fie tocmai tolerantă și deschisă față de gay și lesbiene, ba dimpotrivă. Cum s-ar putea, așadar, să se oficieze acolo vreodată căsătorii între persoane de același sex?
În primă instanță aș crede că nu se va întâmpla în realitate. Salih Berisha, liderul aparent perpetuu al țării cu siguranță are nevoie de tot ajutorul din lume în lupta sa pentru a-și face țara plăcută în ochii Uniunii Europene, organism care a devenit mult mai puțin entuziasmat privind extinderea în regiune după cel puțin temporalul eșec cu România și Bulgaria. Albania are același tip de corupție care se găsește din belșug și în România și Bulgaria. Ceea ce nu posedă însă este bună-voința Uniunii, obosită după aventura extinderii către est (pentru care sunt extrem de recunoscător la nivel personal). O modalitate pentru ca dr. Berisha să câștige bunăvoință ar fi, bine-înțeles să facă ceva în privința corupției și nepotismului din Albania. Din păcate nimeni în regiune nu a reușit asta și nu sunt sigur că vreun politician ar putea să facă prea multe în lupta împotriva rețelelor de clan și de patronaj ce sunt de secole împământenite. Așa că liderul albanez trebuie să găsească ceva mai ușor de făcut care să dea bine la Uniune. Și orice, chiar și oficializarea căsătoriilor între persoane de același sex, este mult mai ușor decât eliminarea corupției într-o asemenea țară. Așa că prima mea bănuială și cea mai probabilă explicație este că aceasta este o decizie cu caracter pur politic, mai ales că a fost luată în mijlocul unei crize financiare la nivel modnial. Acest ultim aspect îmi sugerează și mai mult că președintele albanez are altele în gând decât bunăstarea unei comunități LGBT până acum invizibile. Dar chiar și permițând existența unor motive mai puțin altruiste este totuși semnificativ pentru cât de departe a ajuns mișcarea LGBT în lume dacă dr. Berisha consideră sprijinul pentru căsătoriile de același sex drept o metodă de a căpăta capital politic în lume.
Paharul este cel puțin pe jumătate plin. Până la urmă, dacă această lege va trece vreodată de presiunea populară a unei țări foarte conservative, îi va mai păsa cuiva de motivele din spatele ei? Au fost multe motive meschine în spatele unor legi ca Voting Rights Act (ca să nu mai vorbim de abrogarea Articolului 200 din Codul Penal românesc), sau cam în spatele oricărei legi cu caracter revoluționar. Peste decenii legea rămâne și toate micimea unor motive este uitată. Și aici nu sunt prea îngrijorat.
Ceea ce mă îngrijorează într-adevăr este presiunea socială în Albania. Nu prea pot să-mi imaginez această țară (pe care voi recunoaște a nu voi fi vizitat-o vreodată) transformându-se peste noapte într-un fel de Olanda la Marea Adriatică. Tirana (din ce înțeleg) nu e tocmai Amsterdam. Un asemenea anunț prematur ar putea declanșa din contră o reacțiune împotriva gayilor și lesbienelor din Albania. În această țară de musulmani, catolici și ortodocși, oameni care altfel s-ar urî unii pe alții ar putea face front comun prin ură împotriva homosexualilor.
Aș fi foarte plăcut surprins dacă așa ceva nu se va fi întâmplat cel puțin în parte, un rezultat trist al războaielor culturale la nivel global care par să cuprindă fiecare societate, învăluind-o în aceeași retorică obosită și de multe ori cu totul nepotrivită de proveniență americană. Dar nu sunt cu totul pesimist. Cred că există și o altă realitate în Albania. Este o țară unde minoritățile religioase au existat în pace de secole, și unde religia a fost mai degrabă permisivă. Și deși acolo rolurile de gen sunt extrem de puternice, chiar puterea lor permite existența unor instituții atât de subversive precum cea a burrnesh, femei care depun un jurământ de castitate după care își trăiesc viața în rolul unui bărbat. Albania este de asemenea o țară cu foarte mulți tineri, și acest aspect demografic îmi dă ceva speranțe, deoarece tinerii au tendința să fie mai toleranți cu minoritățile în general.
Înainte de toate această știre estel ciudată însă, cu mult mai mult decât aceea a aprobării căsătoriilor de același sex de către statul Iowa. Dacă această lege va fi adoptată (un mare semn de întrebare aici) Albania ar fi una dintre cele două țări în curs de dezvoltare (împreună cu Africa de Sud) care să aprobe căsătoriile de același sex la nivel național. Nu pot decât să sper că Albania va da un exemplu.
De la inceput vreau sa spun ca sustin “campania de vara” ACCEPT, al carei text promotional il redau aici:
Esti interesat sa participi la o campanie de prevenire HIV/SIDA pe litoralul romanesc in aceasta vara?
Intra la http://www.campania-de-vara-accept.blogspot.com/ si vezi despre ce este vorba.
Asteptam sa te inscrii!
Nu pot sa nu fiu de acord cu o campanie de sanatate publica, si din acest motiv apreciez initiativa ACCEPT, la fel cum am facut-o si acum ceva timp cand am pus GayFest la capitolul “ce merge bine in Romania gay.”
Si totusi, sunt complet de acord si cu campania inceputa de Vlad, care se intreaba (si in modul cel mai legitim), “ce a facut ACCEPT-ul cu banii?” Vlad a trimis o scrisoare ACCEPT in care le-a cerut pur si simplu niste detalii de bun simt despre modul in care respectiva organizatie a inteles sa cheltuie banul public primit in mare parte de la Uniunea Europeana. Prima mea reactie a fost sa fiu mai impaciuitor, pe principiul “lasa-i mai, ca se chinuie si ei sa faca ceva acolo.” Pana am vazut raspunsul lui Lucian Dunareanu, postat pe wannabegay:
@wannabegay
Accept este doar o organizatie gay si nu cred ca ar trebui sa-ti bagi tu nasul in treburile lor atata timp cat tu nu esti nici macar membru la ei. E asociatia lor, membrii lor, banii lor…sa faca ce vor cu ei.
Accept NU este singura organziatie gay din Romania si TU poti sa-ti faci asociatia ta, poti sa aplici pentru finantari, etc. FA-O!
Cat priveste “informatiile” tale puse cap la cap…a iesit o varza…nici macar nu ai inteles corect destinatia fondurilor.@pentru toti
Sa comenteze cineva care chiar a facut ceva. Si repet: nu sunt banii vostrii, sunt banii unei organizatii cu care voi nu aveti nici cea mai mica legatura. Asa ca nu v-a furat nimeni.
Asemenea argumentatie mi se pare absolut strigatoare la cer si ma face sa ma alatur categoric campaniei. Lucian vrea sa spuna ca… ACCEPT o fi vre-un fel de societate comerciala? Care n-are nici o legatura cu “noi?” Dar ma rog cum argumenteaza ACCEPT in proiectele UE? Nu cumva tot cu “comunitatea gay” din Romania? ACCEPT se vrea reprezentantul comunitatii gay - din acest motiv avem cu totii dreptul sa ii tragem la raspundere privind folosirea banului public, luat pentru a sprijini comunitatea LGBT (si nu doar proprii membrii). Daca se vrea doar reprezentantul propriilor membrii, atunci ACCEPT ar trebui sa refuze banul public, sau sa se transforme in societate comerciala, partid politic sau… cult religios. Orice numai un ONG care pretinde sa vorbeasca in numele unei comunitati nu.
Inaintea atacurilor o sa precizez de ce imi “permit” sa comentez si sa-mi “bag nasul.” Acum doi ani de zile chiar am incercat sa fac ceva. Printr-o intamplare luasem legatura cu SoulForce, o organizatie LGBT americana care incearca sa vorbeasca direct cu cei mai mari oponenti ai nostrii, abordand inclusiv probleme religioase. Un asemenea dialog mi s-ar fi parut foarte benefic in Europa de Est, teritoriu pe care Soulforce ar fi dorit sa-l abordeze in curand, printr-un “Equality Ride,” adica un autocar de 30-50 de oameni care sa mearga prin toata regiunea si sa se opreasca oriunde este nevoie, nu doar in orasele mari, sa stea de vorba cu oamenii, pe modelul “Freedom Rides” din Sudul American din anii ‘50. Dat fiind ca urma sa ma aflu la Londra pentru 9 luni de zile si puteam face lejer “naveta” Londra-Bucuresti le-am scris ACCEPT, m-am prezentat frumos si m-am oferit sa le fiu persoana de legatura cu SoulForce. Nu am primit nici cel mai scurt raspuns, absolut nimic. Ori nu poti sa te bagi pe gatul unei organizatii.
Asa ca, da, imi permit sa comentez.
…dar Florin Petrescu (alias Axinte) este un vierme. Daca nu ati auzit deja vestea (care a ajuns rapid pana la mine in California), respectivul personaj a avut tupeul sa faca niste comentarii la adresa lui Cabral, omul care mi se pare a fi unul dintre cei mai lucizi bloggeri romani peste care am dat. In replica data pe blogul sau, Cabral isi cere iertare fata de fiica sa pentru o vina ce nu o poarta, aceea de a se fi nascut in Romania si de a se fi legat de tara aceea suficient de mult ca sa-si aduca si copilul pe lume tot acolo.
Atunci cand eram mic si nestiutor nu ratam vre-un spectacol Vacanta Mare. Si ce-i ciudat e ca atunci ii vedeam ca insemnand altceva — un fel de satira la adresa mizeriei in care se scufundase Romania, si la adresa guvernantilor. Atunci, cand Romania parea de multe ori sa fie in pragul unei noi dictaturi, Vacanta Mare parea subversiva. Si poantele lor erau poate un pic mai destepte, beneficiind si de inteligenta lui Dan Sava (care fara indoiala era si “creierul” grupului, pana la moartea lui intr-un accident de masina). Dar chiar si atunci, la 9-10 ani, imi aduc aminte ca am ascultat o data un alt “comic,” pe acest Florin Petrescu. Chiar si la varsta cand orice referinta scatologica sau sexuala aducea chicote din partea unui copil constient ca nu ar trebui sa asculte glumele categoric fara perdea, chiar si atunci, Florin Petrescu mi s-a parut grosolan. Am realizat ca nu mai avea nici un haz o data ce nu mai puneam la socoteala referintele tembele la procesul de reproducere umana. La el n-am mai ras de atunci.
Si nu rad nici acum. Respectivul reprezinta latura cea mai grosolana a umorului de care suntem capabili ca oameni. Chiar si inainte de venirea lui, Vacanta Mare facea din plin glume la adresa tiganilor, homosexualilor, femeilor, negrilor - a oricaror grupuri diferite de norma, cu alte cuvinte. Poate atunci gluma mai putea fi considerata gluma. Dupa ce Vacanta Mare in “noua formula,” cu Axinte cap de lista, s-a vazut la televizor, umorul lor a atins incredibile culmi ale grosolaniei. I-am urmarit vre-o doi ani dupa aceea, pentru ca crescusem ca fanul lor (asta explica de ce mi-a luat asa de mult coming-out-ul, nu?). Totusi la un moment dat m-am maturizat si am inceput sa vad cat de grosiere si previzibile erau glumele lor. Poate avusesera ceva in trecut, chiar daca poantele lor rar au trecut de nivelul de santier — acceptabil totusi la 10 ani, dar acum pierdusera complet si bruma de rafinament pe care o dezvoltasera.
Dar parca mai rau, mai urat decat orice sketch grobian al Vacantei Mari, mai prost, este acest Florin Petrescu. Rolul copilului handicapat i s-ar potrivi de minune daca nu ar fi o insulta la adresa copiilor cu handicap, de care fara indoiala ca respectivul face “misto.” Asa ca in consecinta, nu pot sa-i spun, laolalta cu restul blogosferei si cu toti oamenii de bun-simt: esti o nulitate. Nu meriti nici macar atentia asta.
Cat despre Cabral, sunt absolut impresionat. In primul rand de modul in care poate sa suporte toate aceste invective, si cate altele trebuie sa mai fi auzit in atatia ani de viata… Sunt recunoscator ca mai exista si asemenea oameni. Romania (si nu numai) are nevoie de ei.
Nu pot să cred că n-am mai scris nimic într-o lună de zile. Ca să sumarizez ultimele patru săptămâni, după ce am absolvit facultatea, am petrecut trei săptămâni destul de liniștite în Western Massachusetts, după care am plecat în marea călătorie spre vest. M-am hotărât în cele din urmă să cumpăr o mașină, pe care să o conduc până în California, la două săptămâni după ce îmi luasem permisul de conducere. Faptul că scriu aceste rânduri dovedește că am ajuns cu bine și într-o bucată, și, destul de surprinzător, că nu am făcut nici un accident (bat în lemn).
Ca un mic ritual de bun venit în Bay Area, am mers astăzi l a San Francisco Pride. Am fost voluntar de dimineață și cumva am reușit să-mi fac rost de un permis de presă, așa că am putut face poze direct pe ruta paradei. Așa că am făcut niște poze destul de tari, cele mai bune fiind disponibile aici.
Terras Irradient: Dați Lumină Lumii
În ultima săptămână am călătorit și reflectat mult, și de aceea mi-a luat ceva timp să mai scriu pe blog. În weekendul acesta am devenit în mod oficial absolvent al Amherst College, și mi se pare de cuviință să vorbesc un pic despre cât de mult m-au schimbat cei patru ani de colegiu (trei dintre care i-am petrecut la Amherst). Transformarea mea a cuprins multe planuri, dar reconcilierea cu propria-mi sexualitate a fost cu siguranță o parte importantă, și de aceea văd acest blog ca o platformă potrivită pentru asemenea gânduri.
La Amherst am venit în toamna lui 2005, după o odisee de cincisprezece luni al cărui obiectiv final părea nebunesc atunci când am pornit la drum. Pentru cei din jurul meu, și pentru mine inclusiv, a fi admis la un colegiu sau la o universitate americană — și cu o bursă generoasă — nu suna a ceva pentru care eu să fi fost potrivit. Unii dintre profesorii mei mi-au descurajat în mod activ asemenea planuri, în timp ce majoritatea au ales să nu spună nimic. Dintotdeauna fusesem un student bun, dar niciodată nu reușisem să devin un star academic, un „olimpic;” din punctul de vedere al sistemului român de învățământ superior, purtam în frunte semnul mediocrității intelectuale. Și acel semn ar fi devenit fără îndoială destin, dacă nu aș fi luat decizia în iunie 2004 de a amâna cu un an de zile mersul la facultate, și de a mă focaliza pe un singur lucru: admiterea într-un program de arte liberale (Liberal Arts) în Statele Unite.
După cum am dat deja de înțeles, la vremea respectivă decizia mea părea nebunească, și în adâncul sufletului meu nu aveam prea multă încredere în șansele mele. Și totuși am mers mai departe, dintr-un singur motiv. Realizasem în subconștient că trebuia să plec din aceea țară. Ajunsesem să mă simt traumatizat de regimul strict de represiune pe care mi-l impusesem în ultimii șase ani. Fiecare banc cu gay, fiecare sentiment de vinovăție, fiecare tremur la gândul că lumea ar putea descoperi „teribilul” meu secret, toate au erodat ușor și bruma de convingere de a rămâne în România pe care aș mai fi avut-o.
Ar fi nesincer din partea mea să spun că acestea erau singurele motive care m-au îndrumat spre universul academic american. Cercetătorilor din domeniul migrațiilor le place să vorbească de factori care te „împing” afară din țara de origine, și factori care te „atrag” spre noua destinație. Sexualitatea mea reprimată a fost unul din facotrii din prima categorie, dar chiar mai relevante pentru mine au fost condițiile materiale ale învățământului superior din România, precum și perspectivele sumbre de carieră pe care simțeam că le-aș fi avut acolo. Și ce făcea lucrurile mult mai rele în România era parohialismul și insularitatea vieții intelectuale. Aveam un sentiment de ușoară greață citind jurnalele intelectuale românești, anume că autorii multor articole erau obsedați de un singur lucru, anume propria lor țară. Nu o să dezvolt foarte mult acest subiect, deoarece altfel aș cădea și eu în același păcat.
Factorii care m-au atras spre America au fost la fel de puternicii precum cei care m-au împins afară din România. Modelul academic al artelor liberale, punând accentul pe cunoaștere de dragul cunoașterii a fost una dintre principalele atracții. Ideea de a lua parte la viața unui colegiu, de a fi parte dintr-o comunitate mică și unită, creată în mod principal cu scopul cunoașterii a jucat un rol la fel de mare în decizia mea. O ultimă considerație (dar nu cea din urmă ca importanță), accesul la resursele academice oferite de o educație în artele liberale — biblioteci gigantice cu stive deschise, profesori abordabili, laboratoare de ultimă generație — toți acești factori m-iau făcut aparent nebuneasca-mi decizie totuși una foarte clară.
Cum și de ce am intrat la Amherst rămâne un mister pentru mine, cu toate că am vorbit de câteva ori chiar cu „admissions officers” care au luat decizia de a mă admite. Înainte de a primi vestea bună de la Amherst (pe 7 martie 2005 — zi pe care mi-o amintesc și acum) fusesem deja respins de două ori de către două colegii clasate mai jos decât Amherst, școli la care aplicasem prin „Early Decision.” De aceea nu e surprinzător că eram destul de deprimat la acea vreme, eram totuși mulțumit că știam că voi merge undeva — Universitatea Internațională din Bremen (acum Jacobs University) — cu toate că nu eram sigur exact de cum îmi voi permite să merg acolo, dat fiind că starea finanțelor lor nu le permitea decât acordarea unor burse extrem de sumare studenților lor. Nu am reușit să „procesez” în totalitate informația admiterii la Amherst pentru mult timp: am realizat-o cu adevărat și în totalitate doar odată ajuns în campus.
Am vorbit de sexualitatea mea în treacăt, în mare parte pentru că nu era mai mult decât un gând pasager la acea vreme. Am crescut spunându-mi că sunt „heterosexual,” și nu eram pregătit să accept altceva. Responsabilă pentru această stare de fapt era într-o oarecare măsură homofobia pe care o internalizasem, dar la fel de importantă era o teamă sinceră (și cred eu bine-întemeiată) de consecințele unui coming out pentru un elev de liceu care avea vise mari. Dar viața mi-a luat-o înainte în vara de după colegiu. Am luat legătura cu un fost coleg de echipă, D., un American genial și extrem de ciudat, care acum se pregătea să meargă la o școală din Ivy League. Fiind cumva la curent cu homofobia est-europeană, D. mi-a mulțumit pentru că i-am tolerat „comportamentul lui evident homosexual.” Am profitat de ocazie ca să-i spun că deși comportamentul meu nu lăsa de înțeles la fel de multe lucruri, și eu eram „un pic bisexual,” sau cine-știe ce eufemism mă simțeam comfortabil a folosi în acel moment când discutam despre sexualitatea mea. A urmat o discuție lungă, și cumva a reușit să mă facă să mă simt mai comfortabil cu mine însumi — adevărul este că voiam să fiu așa, și eram gata de o schimbare — și atunci am luat decizia coming outului față de mine și de restul lumii.
Acest prim coming out urma să se repete de zeci de ori o dată ajuns la Amherst, conversațiile devenind din ce în ce mai puțin „ciudate,” cu toate că nu și-au pierdut vreodată stranietatea esenței lor. Cu toate că mă așteptasem la o atmosferă tolerantă, am fost surprins de cât de obișnuit era să fi LGBT. “Dude, I’m from San Francisco” a fost răspunsul surprins pe care mi l-a dat colegul meu de cameră heterosexual atunci când mi-am făcut coming outul față de el, speriat în mod vizibil la gândul reacției lui când ar fi aflat că va trebui să-și împartă camera cu un „din ăla.” Fiecare asemenea reacție — și au fost multe, depășind cu mult la număr privirile pline de ură de care îmi era frică în mod inițial — fiecare asemenea ridicare din umeri la auzul „veștii” a contribuit în mod progresiv la construirea unei identiăți pozitive pentru mine. La Amherst am descoperit ce înseamnă cuvântul „pride” (oarecum intraductibil pe românește pentru că mândrie sună prea mult a aroganță).
Ultima parte a coming outului a fost să le spun alor mei. Nu mi-era frică de nimic mai mult decât de respingerea părinților mei, și am petrecut un întreg an de zile pregătindu-mă pentru două conversații de jumătate de oră pe care le-am avut în cele din urmă cu ei. Atunci când am purtat respectivele discuții ele au mers mult mai bine decât aș fi ptuut spera. Părinții mei s-au dovedit a fi oamenii iubitori și înțelegători care am simțit că se vor arăta, puși în fața veștii, dar până în momentul când le-am spus mi-a fost în mod constant frică de ce putea să fie mai rău, de o respingere completă din partea familiei, o reacție care înțelesesem că e din fericire rară dar nu de neauzit pentru tinerii LGBT din România.
Nu mi-a luat mult ca să aflu și dezavantajele sociale în a fi gay la Amherst. Nu erau mulți tipi care să fie out, și nu era nici un fel de „scenă” gay. M-am simțit întotdeauna destul de ciudat despre cultura hook-up-urilor (aventurile de o noapte ca stil de viață) și nu m-am putut adapta ei deoarece mi se părea complet respingătoare, dar și pentru că îmi lipseau abilitățile sociale necesare pentru a intreprinde asemenea interacțiuni, stângace-prin-necesitate. Până la sfârșitul carierei mele academice la Amherst urma să trec prin două relații de lungă durată, dar ambele la distanță. Ajunsesem să mă simt izolat la Amhers și interacțiunile cu restul comunității gay erau viciate de o stranie epidemie de febră de cabană.
În esență, acesta este singurul regret pe care îl am în privința Amherst. Nu a fost o instituție perfectă, dar altfel nu pot găsi suficiente superlative să vorbesc despre experiența mea. În patru ani de zile am putut să mă dedic oricărui subiect care mi-a captivat atenția la momentul respectiv — Germană, Studii Americane, Istoria SUA, Studii Postcoloniale, și în cele din urmă Sociologie și Statistică. Este un stereotip să vorbesc de toate conversațiile intelectuale pe care le-am avut ăn patru ani de colegiu, de toți oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit și de cei câțiva buni prieteni pe care mi i-am făcut, și totuși simt nevoie să o fac, pentru că aceasta a fost esența experienței mele de la Amherst.
După acel prim an, dupp ce știrea diferenței mele s-a propagat prin circuitul social al colegiului și a încetat să mai fie o noutate, m-am simțit în cele din urmă liber. Nu mai era nevoie să port nici o conversație stângace. Toată lumea știa. Și majoritatea lumii nu avea vreo problemă cu asta. Nu o să vorbesc acum despre excepții, pentru că sunt puține la număr, și pentru că nu aș vrea să vorbesc la modul acesta de oricare dintre foștii mei colegi, indiferent de părerea lor despre mine. Și chiar și cu aceste excepții am învățat că pot trăi. Până la urmă, lumea nu este niciodată atât de deschisă pe cât ai vrea-o.
Cu toate că eram interesat de toate lucrurile legate de societate, nu am vrut să studiez subiectul sexualității la Amherst, deoarece am simțit că nu posedam distanța suficientă pentru a analiza subiectul. În loc de asta, am fost captivat de studiul sistemului rasial din America și din alte țări, interes pornit din aceași imbold de a reflecta asupra propriei mele diferențe și asupra subiectului general al marginalizării sociale. A fost o experiență extraordinară să studiez un asemenea subiect, cu toate că studiul unei teme abordată deja de probabil zeci de mii de cărți a presupus și multă frustrare. Într-un fel am fost readus cu picioarele pe pământ de complicațiile sistemului rasial, și dacă am învățat un lucru este exact cât de limitată poate fi perspectiva pentru schimbări reale.
Cea mai importantă lecție de la Amherst a fost accea că, deși schimbarea are limite, e important să încercăm să le depășim. Terras Irradient („dați lumină lumii”) poate suna pretențios, dar sunt convins acum de cât de important este să urmez acest scop. Pericolul este bineînțeles acela de a crede că tu și numai tu ai lumina, și să privești tot restul lumii de sus în încercarea ta de a o „ilumina.” Cu toate că lumea are nevoie de lumină, în privina atât a problemelor LGBT cât și a multor alte subiecte chiar mai importante, lumina nu trebuie să vină dintr-o singură sursă. Misiunea mea nu poate fi aceea de da glas vreunui adevăr universal venit din gândirea mea inerent limitată, ci de a căuta adevărul ca rezultat al unui dialog onest cu ceilalți. Și de aceea am ales să scriu acest eseu.
Se întâmplă de șase ani, dar n-am participat la nici unul până acum. Am o scuză însă, anume că la ultimele patru ediții nu m-am aflat în România. Totuși îmi pare rău că nu pot să mă „afișez” la București. Și asta pentru că trebuie. Pentru că oricât s-ar chinui Noua Dreaptă & co. să ne bage pumnul în gură, dreptatea este de partea noastră. De la dreptate la drepturi e cale lungă, și fără ieșiri în stradă, fără scandal, puține lucruri se pot obține. Cam atât deocamdată. Nu sunt în România și, logic, nu voi fi la paradă. De aceea nu-mi stă bine să mă apuc să pontific mai mult pe subiect. Sper doar să fie cât mai mulți LGBT la marș.
Am citit pe gayinromania despre niște reflecții foarte interesante în mass-media. Și mie mi se pare că pot vedea o schimbare extraordinară în reflectarea LGBT în presă. Într-adevăr, nu s-a ajuns la o relatare echidistantă, dar măcar presa centrală din România a adoptat o atitudine mai prietenoasă. Mi-a plăcut mai ales să văd o „retrospectivă” gay (cea de pe ProTV via gayinromania) care enumeră câteva personaje gay din istorie. Desigur, lista e clieșizată, dar faptul că a ajuns până la știrile unei televiziuni majore e îmbucurător. Mă cam îngrijorează potențialul unei reacții adverse la difuzarea unor fragmente destul de explicite din Queer as Folk însă. Parcă văd mii de popi chemați să efectueze sfeștaniile de cuviință pe televizoarele ale căror ecrane au fost „întinate” de imaginile lui Brian și Justin. (De curiozitate, chiar a fost difuzat segmentul?)
Wannabegay critică prezentarea GayFest și clipul făcut în acest scop. Și mie mi se pare absolut haios (la categoria umor involuntar). Vocea este foarte creepy, și montajul îmi aduce aminte de spoturile TV de la televiziunile locale din orașul meu de provincie. Sincer, sper că spotul e rezultatul unei munci in-house, făcut pe un buget minimal. Dacă așa este, atunci n-o fi spotul cum ar trebui, dar măcar organizatorii au încercat să facă ceva. Dacă asta e rezultatul angajării cine-știe căror copiraitări (că altfel nu pot să le zic), atunci mi s-ar părea foarte dubioasă situația.
Cam atât am de zis. Zilele astea sunt ocupat cu absolvirea facultății, așa că voi scrie când voi putea. Oricum, aștept să văd ce se întâmplă sâmbătă. Sper doar să nu fie violențe. Și deși o să fiu alături „sufletește” manifestării, nimic altceva nu mi-ar putea permite să fiu mai critic față de marș decât a fi într-adevăr acolo.
Câteodată onomastica oamenilor deține o doză bună de iornie. Așa este de pildă cazul parlamentarului Daniel Buda. Pentru că acolo, în budă (sau budele publice) vrea dumnealui să păstreze comunitatea gay din România. De curând dl. Buda a anunțat un proiect de lege pentru interzicerea căsătoriilor gay în România. Asta în condițiile în care respectivele căsătorii sunt deja ilegale. Doar ca să fie el sigur că nici un gay, lesbiană, bisexual sau transexual vor avea aceleași drepturi cu oamenii „normali” în România, dl. Buda vrea să interzică României recunoașterea căsătoriilor între persoanele de același sex realizate în alte țări din Europa. Această inițiativă sună foarte american, și mă întreb dacă acest parlamentar are vreo legătură cu creștinii conservatori din S.U.A…. Apropos, nu că vreau să fiu răutăcios față de dl. Buda, care sunt sigur că este un familist convins și exemplar, dar este doar gaydarul meu care o ia razna când îi vede poza?
Era vacanță, și eu mă aflam în România, în orașul în care am crescut. O zi de vară prăfuită, ieșisem la terasă cu prietenii vechi de care reușisem să dau în cele câteva zile trecute de când aterizasem. Prima mea ieșire după coming out. La bere. Eu, singurul gay, senzația zilei. La masă erau mulți dintre foștii mei colegi din clubul local de dezbateri, care pentru mine reprezentase aproape tot timpul meu „liber” în patru ani de liceu și un an după aia. Discutăm ce discutăm, și la un moment dat A. se scapă. „Hai bă, da’ ce te comporți ca un poponar.” Spusă nu mie, ci la întâmplare, unui alt prieten, heterosexual de altfel.
Fără intenție de a mă jigni, dar fapta era deja comisă. Eu la o săptămână-două de când îi spusesem mamei. Cu problemele mele, mai ales legate de incertitudinea față de cum voi fi primit. Și A. îmi spune asta. Cu A. câștigasem campionatul național. Învățasem împreună să argumentăm despre toleranță. Și acum încearcă să îmi spună că „de ce mă supăr? e doar un cuvânt, știi că n-am vrut…” Și totuși mă supăr, cu toate că știu că n-a vrut. Pentru că unele cuvinte dor, mai ales când le auzi de la oameni la care te-ai fi așteptat să reacționeze altfel. În câteva minute mă decid că nu mai pot sta și plec. Probabil în urma mea se spune că de când sunt gay am devenit un drama queen. Whatever.
Uitasem de respectivul incident. Eram oricum suficient de mulțumit că părinții mei erau okay cu mine, și asta îmi ajungea. Peste câteva zile, sau poate săptămâni, aud din nou de A., de data aceasta pe messenger. Îmi spune fără să îi cer părerea că îi pare rău, și că își dă seama de ce am plecat. Că a învățat câte ceva. Nu pot spune altceva decât că e okay. Nu-i pot purta ranchiună, pentru că știu că a folosit cuvântul într-un mod necritic. Dar sper că nu o va mai face, că poate chiar a învățat ceva.
Aș mai putea vorbi de multe asemenea exemple personale. Aș putea vorbi de familia mea, care m-a acceptat, dar a cărei acceptare a venit întotdeauna cu multe semne de întrebare prilejuite de contradicția dintre imaginea socializată despre homosexualitatea ca devianță și realitatea faptului că fiul sau fratele lor era aceeași persoană, cu ciudățeniile sale, dar nu ieșit din orice ar putea fi definit ca „normal.” Mai mult nu spun acum, pentru că ar trebui să scriu mult mai mult.
Toate astea sunt mici victorii. Nu am schimbat lumea de când am ales să-mi recunosc sexualitatea. Dar am schimbat câțiva oameni, și asta înseamnă mult. Bineînțeles, am fost șicanat, și poate am pierdut unul-doi „prieteni,” oameni a căror prietenie e oricum bine să nu o cauți. Dar majoritatea covârșitoare a prietenilor și cunoștințelor care au aflat (și cred că 99% dintre ei știu), din România și de afară, au putut să mă accepte. Nu știu ce părerea au cu toții despre homosexuali sau LGBT, dar sper măcar că pot să înțeleagă că suntem oameni și că avem dreptul ca oricine la a încerca să fim fericiți.
Nici o asemenea descoperire nu ar fi fost posibilă dacă alegeam soluția comodă (și din păcate de multe ori inevitabilă în România) de a sta „în dulap.” Nici măcar cele mai mici victorii, cele mai simple schimbări în mentalitatea oamenilor, nici unele nu ar fi fost posibile dacă aș fi ales să accept ficțiunea conform căreia sexualitatea e o chestie legată exclusiv de sex.
Acest post reprezintă un răspuns la leapșa lansată de pinkpong acum câteva zile.
Ieri am citit articolul lui Matthew Yglesias de pe the Daily Beast despre ipocrizia continuă a regulii Don’t Ask, Don’t Tell, o politică a Armatei Americane ce permite prezența persoanelor LGBT în serviciul militar, dar numai atâta timp cât respectivele persoane nu își fac publică orientarea sexuală.
Inainte de a mă apuca să o critic, o să precizez că în anii ‘90, când această normă a fost adoptată, politica respectivă a reprezentat un progres. Asta pentru că, spre deosebire de trecut, acum forțele armate ale SUA nu mai au voie să conducă propriile lor anchete ca să descopere non-heterosexualii din domeniul militar. Dar Yglesias are bineînțeles dreptate, Don’t Ask, Don’t Tell este o politică mai mult decât rușinoasă, este și lipsită de orice simț practic. Asta pentru că armata SUA — care și așa nu stă prea bine la capitolul resurse umane — a pierdut mulți oameni care nu au greșit cu nimic altceva decât cu orientarea sexuală. O problemă este legată în special de pierderea multor intepreți și traducători de limbă arabă, cărora le-a fost servită o “dishonorable discharge” doar pe motivul sexualității.
Dincolo de motivele practice pentru care această politică trebuie abrogată este un principiu moral. Politica a pornit de la ideea că homosexualii ar reprezenta o amenințare la adresa coeziunii soldaților pe câmpul de luptă. Bineînțeles imaginea subînțeleasă aici este aceea a homosexualului deviant și ahtiat după sex, un fel de animal care nu-și poate controla instinctele primare și i-ar “contamina” cumva pe ceilalți trupeți. Orice altceva decât acest argument din partea oponenților abrogării respectivei politici este pură ipocrizie. S-ar putea spune că homosexualii ar aduce tensiuni de natură sexuală în rândul forțelor armate. Asta dacă cineva ar uita că există acum și soldați de sex feminin, cel puțin în armatele țărilor vestice: și uite că nu s-a atentat în vre-un fel perceptibil la moralul trupelor. Celălalt argument menționat de Yglesias este legat de homofobia din armată; unii spun că „ei n-au nimic cu homosexualii dar…” ce te faci cu soldații și ofițerii homofobi, care ar striga ca din gură de șarpe la auzul veștii că homosexualilor, bisexualilor și lesbienelor le este acum permis să fie out în cadrul armatei. Aici răspunsul lui Yglesias mi se pare de bun simț — după logica asta armata nu ar fi trebuit desegregată din cauza soldaților rasiști, ca nu cumva să nu se supere sărăcuții. Eliminarea Don’t Ask, Don’t Tell ar constitui, din contră, un pas important spre combaterea homofobiei — ar mai vedea respectivii „dezgustați” că gay-i și lesbienele „e și ei oameni,” oameni care nu se încadrează tocmai în stereotipuri (asta pentru că eu unul nu cred că acei LGBT care aleg o imagine stereotipă ar fi foarte interesați de serviciul militar).
Problema LGBT în armată va deveni relevantă și în România. N-am fost în armată (și nici nu mă tentează ideea), dar am fost parte din ultima generație recrutată. Îmi aduc aminte și acum spusele medicului de la centrul de recrutare care, după examenul medical ne-a întrebat pe cei cinci din cabinet dacă avem vreunul tendințe homosexuale, ca apoi să adauge că putem să rămânem să-i spunem după, „că nu e nici o rușine.” Nici o rușine, doar că te face ineligibil pentru serviciul militar. Acum nu spun nu, dacă ar fi trebuit să fac armata, mi-ar fi convenit să mă pot eschiva în vre-un fel de la un an de plantoane și dormit în cazarmă, și nu știu cum aș fi procedat dacă nu eram deja descalificat de niște probleme neurologice pe care le avusesem mai devreme în adolescență. Totuși să fi respins din cauza asta este dezonorant și înjositor; în plus nu știu cât de în siguranță m-aș fi putut simți știind că undeva în seratrul unui conțopist stă o fișă medicală pe care scrie „expatgay: homosexual.” Dar problemele astea nu vor fi aboradte în România decât într-un deceniu, cel mai devreme.